Cartea lui Gehlen este una din cele mai bune carti de filosofia artei. Cateva citate:
Nervozitatea vointei de a trai, frana reflexiei, care actioneaza tocmai in miezul acesteia, si supraincarcarea interioara cu preocupari le imping la marginea a ceea ce poate avea loc.
Cei noi au spiritul mai prezent, sunt mai nervosi, nu mai urmaresc sa dea forma definitiva, lipseste armonia unei intruchipari totale, dar nu lipsesete geniul sau sensibilitatea sau spiritul de observatie. .. subiectivismul constient al unui punct de vedere reflexiv, care se raspandeste acum in arta, scutirea punerii accentului pe relatiile dintra suprafata tabloului si ochi, retrage din obiect, valorile energiei sufletesti, ca care aceasta era inainte impodobit.
Ce posibilitati a pierdut arta de cand a renuntat la sprijinirea pe natura ca sistem de referinta. Posibilitate de a suprima deosebirea dintre aparenta si realitate, care se pot contopi intr-un al treilea plan inefabil. Nevoiasul cuvant iluzie schiteaza numai echivoc acest punct de vedere.
Haftmann: in structura constiintei omului modern este asadar prezenta simultan si actual intreaga sa istorie: vesnicia …Toate acestea sunt stiute si traite de noi; toate acestea mentin constiinta noastra in actual.
Romantiicii, primii care s-au furisat in costumele sufletesti ale celor mai diferite populatii, mai stiau ca prin aceasta se pierde echilibrul si au plantat exact in acest loc – conceptul ironie.
Pictura a pornit pe drumul lung al pipairii subiectivitatii, in toate aspectele ei.
Aici se afla intr-adevar cheia pentru intelegerea celei mai importante caracteristici a noii picturi, in general: parasirea realismului. Si anume, daca te incumeti sa patrunzi in labirintul subiectivitatii consecinta fireasca este ca cel ce preia conducerea este gandul care indeamna ca numai pornind de la sine sa fie elaborate propria sa corelatie si teroriile sitematice, care – in cele din urma trebuie sa ajunga la relatiile dintre om si lumea exerioara si la problema legimitatii si a sensului picturii insasi.
Musil: nicicand o arta n-a devenit mare fara teorie.
Apollinaire: “ordinea care apare in natura este numai un efect al artei” Picasso: el este noul om. Lumea este noua sa reprezentare. El este un nou nascut, care creeaza ordine in univers.
Daca ramiii singur cu un tablou al lui Mondrian, psihicul iese, fara zgomot, afara din el. O confuzie linistita si transfigurata, da ea este transpusa deplin, fara rost, in planul optic, simplitatea si logica propriei sale clarificari conving si din atributele geniului el le-a avut cel mputin pe cele importante: naivitatea, siguranta de sine si respiratia larga. Intregul este peinture conceptuelle de o inspiratie cu totul particulara temeiul existentei tabloului este evident – el este un microcosmos. “Unificarea particularului cu universalul domina echivalenta ambelor sapect ale vietii” (Hess).
… o stradanie nesfarsita si pasionata pt dobandirea a ceava ce era incacesibli, indiferent ce ar fi fost aceata.
August Endell: Trebuie sa invatam a vedea izolat. Privirile noastre trebuie sa le indreptam asupra detaliilor, asupra formelor unei radacini de copac, asupra liniilor pe care le formeaza namolul tulbure la malul unui lac.
Kandinsky: marile sentimente ca teama, bucuria, tristetea etc. nu-l vor mai interesa pe artist. El va incerca sa trezeasca sentimente mai fine, mai inefabile, sentimente si emotii care realmente sunt atat de subtile, incat limbajul nostru nu le-ar putea exprima”
Unificarea celor doua lumi: luciditatea deosebita si lustrul temelor paranoice.
Paul Klee: Animal uman – ceasornic de sange.
Sculptorul Naum Gabo: “cunoastem numai ce indeplinim, ce facem, ce construim. Si tot ceea ce facem si construim sunt realitati. Eu le numesc images, cred ca sunt realitatea insasi si ca dincolo de ele nu mai exista nici o alta realitate, doar daca noi, in procesul nostru creator, schimbam aceste images; atunci am creat noi realitati. Intr-o astfel de filosofie nu exista nici o diferenta intre arta si stiinta, ambele sunt arta”.
Nici un pictor n-ar sti astazi prea bine, ce-ar trebuie sa faca cu omul.
Spaima omenirii in fata experientelor sale cu ea insasi n-a fost inca rezolvata.
… trecutul tuturor timpurilor si popoarelor, a fost ridicat la rangul de simbol si idee si totusi acesti noi stimuli au fost traiti ca apeluri, perceputi ca ponderi morale si raspanditi in haosul a carui vitalitate agitata oamenii tineri nu si-o pot reprezenta acum. De-a curmezisul, prin frenetica dezvoltare a stiitelor, se inalta – ceea ce Musil denumea cosmarul – muntele de date ce crestea din ora in ora: Einstein, psihanaliza cu categoriile sale grele si usoare, ireprosabilii etiopieni ai lui Frobenius, fiecare pagina tiparita, fiind o chemare neurmata spre convertire si spre vita nuouva, intre toate acestea, copii de taran, inconstienti, ai lui Becker, sau lemnul greu al lui Barlach, … Imposibili de mai organiza componnetele individuale dupa un criteriu oarecare, totusi cu atat mai putrenica era nevoia unui sprijin, nevoia de ceea ce Musil numea spectrul osos gigantic, de care puteau fi agatate impresiile. Dar in acea epoca erau nu numai imporesii, erau chemari, droguri, volanti, catalizatori, …, stari in nici un caz asa de vidate, incit sa fi servit ca stimuli, ele au fost folosite ca fragmente, pt construcii proprii, au fost simtite ca stari intermediare, contineau iradieri, permiteau atacuri, o armata de spirite lupta in acestea pentru a se intrupa. … totusi orice corelatie a ramas de nerealizat.
Astfel fiecare s-a descurcat la voia intamplarii sau a recurs la selectii personale obscure: s-a incercat sa se luminize jungla de la ceea ce era mai apropriat de fiecare data, era vremea lapidarelor formule totale: legaturica medicinala indiana, ca si intregul sau relativitatea sau intelegerea, inconstientul, mitul, existenta. Istorismul a intreprins o sterilizare totala si a inceput sa faca farmece cu cadravul. Nicicand imensa virulenta spirituala n-a fost mai clara, exploziile fierbeau inabusit, cine se salva in cladirea proprie era sters din registre. Nimeni n-a presimtit ca nihilismul – cand a aparut in sfarsit – are sa fie asa de triumfator ca un cutremur, care sa irupa asa de viu colorat si asa de zgomotos, cu atat mai putin cea de-a doua generatie a discipolilor lui Nietsche; numai Benn l-a recunoscut si a incercat sa-l imbratiseze, a voit sa-l inalte la o puritate liniara, fenomenul artistic ‘ar capata atunci, pentru germani, caracterul ueni seriozitati uriase, ca indicatie spre o ultima iesire din patimile, entuziasmele, haoticele sale enigme”. Aici este hotarator sa notam in sfarsit ca tocmai pasiunea pentru incendiere, forta tenace a fermentarii, construirea de linii directoare si perspectivele generale, ca nihilismul ideilor si antemismul pentru nuantele valorii definesc, in definitiv, precis nihilismul – cat de gresit a fost inteles cuvantul!
perplexitatea de a nu sti ce sa faci cu expresionismul
George Steiner ne-a comunincat ‘moartea tragediei’. Noi nu mai suportam –spune el- cand cade cortina, sa ramanem cu ‘sentimentul pustiirii, groaznice si totusi naturale’. Ca romantici, ca democrati si crestini, noi ganidm de trei ori netragic, iar Dumenzeu, care-si anunta autoritatea sa si prin orbirile si incurcaturile oamenilor, ‘locuieste in alt colt al universului’. Deoarece umbra sa nu mai cade asupra noastra cum cadea asupra lu Agamemnon, Machbeth si Athalia, tragedia a murit. Pare ca genuri intregi artistice pot disparea tacut si pe nesimtite – unde este epopeea in versuri, unde este balada? Totusi mai poate sa ramana un surogat, un dublu al tragediei fara bataie proprie a inimii, de exemplu ‘cvasitragedia melodramatica” a timpurilor mai noi.
In incertitudinea de fata a diagnozei, numai cu sfiala, lasam sa se infiltreze gandul ca poate ca arta plastica, in general, incepe sa nu mai fie luata in consideratie ca mijloc de expresie pt ceea ce se pregateste si este pe drum. Ea nu rezista presiuniii problemei prezentului si nu da formulele pt procesele magmatice din interiorul unei omeniri care nu-si mai leaga presimtirea sa de ascensiune si fericirea de natura nemijlocita.
Tot mereu izbeste tonul nefericit, neizbavit, nu exista nici pace interioara, nici ceva esafodat si invulnerabil – atmosfera reala, conforma cu spiritul timpului.
No comments:
Post a Comment